.

Friday, December 25, 2009

Noapte buna


Intr-un decor surd, de negru mat,
E un pat.
Pe pat, stau imprastiate jucarii,
Stricate, si uitate.

Un copil incearca sa se suie-n pat,
Dar patul e prea-nalt.
Eu as vrea sa il ajut...dar sunt o simpla umbra...
Sunt imaterial si mut.

Copilul suparat, ca nu ajunge pana-n pat,
S-a asezat pe jos, in fund.
Eu il privesc neputincios, si plang ca nu pot sa-l ajut.
Copilul mic, copilul bland...

Sta tacut, acolo jos,
Ghemuit, si zgribulit.
Cu un tricou intors pe dos,
Copilul mic a adormit.

Si tu trebui sa stii...

Tu esti copilul, eu sunt umbra,
Si nu mai pot sa te ating.
Si cand tu ai sa stingi lumina,
Atunci, si eu am sa ma sting...

Josephine

e atat de mica si de firava, incat, de multe ori ma tem ca si vantul ii poate face rau si o poate lua de langa mine. poate sunt prea protector, dar de cand am pierdut-o pe mama ei, nu imi mai permit sa fac niciun fel de greseala care ar duce la pierderea acestui mic omulet, cu barbie mica si plapanda, ochii mari, negri si adanci, cu zambetul dezarmant si care miroase a frumos, pe care ea mi l-a daruit, si apoi a plecat, in lume, sa-si traiasca viata alaturi de sotul ei, stabil financiar si cu ochi seducatori, sotul ei care ii spune ca e norocos ca o are, cand eu ii spuneam ca zeii nu indraznesc sa o priveasca pentru ca ar ingenunchia in fata frumusetii ei, si ar muri instananeu. care o intreaba daca vrea sa fie prietena lui, cand eu ma asezam pe strada, in genunchi si o ceream in casatorie. sotul pe care nu-l va iubi niciodata pana la lacrimi si sange, pana la namol si fluturi, stele si prajituri cu gem de gutui, asa cum m-a iubit pe mine. dar sunt fericit acum, pentru ca mi-a lasat o bucatica din ea, blocata in trupul asta firav al fiicei noastre, Josephine..

am plecat din orasul plin de caini si de oameni cu maini prea lungi si prea murdare pentru pielea mult prea curata a copilului asta nevinovat. am plecat amandoi departe, undeva unde linistea are o nuanta atat de calda si de protectoare, unde ne hranim cu fructe si legume din copaci inalti si mandri, unde soarele rasare de doua ori pe zi, si apune pe un fond albastru gentil, intr-o mare ce imi canta prea des un cantec ce-mi aminteste de prea multe lucruri care au trecut de la frumos, la inexistent.
i-am construit o casa frumoasa, doar eu, cu mainile mele care odata erau fine, ca de copil, si pe care ea mi le saruta linistita cu ochii inchisi. acum sunt pline de vanatai, zgarieturi si riduri. am batut multe cuie. de multe ori am dat cu ciocanul pe langa, lovindu-mi degetele violent, din care a sarit sange rosu, sange sarat si grabit sa iasa din mine, pentru ca sunt, un boiler mereu sub presiune. sange pe care ea mi l-a gustat, si i-a placut, si mi-a placut, si faceam dragoste...mereu...

nu-mi pot gasi linistea nici acum. trebuie sa fac ceva, permanent trebuie sa fac ceva. de-asta pe insulita asta uitata de omul agitat, si mereu alergand, dupa bani, dupa statut social si alte tampenii ce ucid tot ce e mai frumos in lumea asta, am construit lucruri pana cand mi s-a rupt coloana vertebrala. pana cand mi-au cedat genunchii si mi-au ars toti muschii din corp.
dar ma inunda din crestet pana in talpi sentimentul ala unic pe care il am cand stau cu Josephine in brate, si privim la casa construita atent, si vopsita intr-un verde nevinovat. la leaganele multiple, fiecare de o culoare diferita, din care eu mereu cad, in care omuletul meu dulce se da pana ii vine rau, si trebuie sa fug dupa lamai proaspete sa-i dau sa manance ca sa nu vomite. sculptura imensa de pe plaja, care la rasarit arunca pe mare o umbra, ce se varsa sub forma a doua siluete, siluetele a doi oameni frumosi, care odata cantau impreuna Cranberies tinandu-se de mana, acum doar mai privesc cateodata in acelasi timp luna, din doua puncte diferite de pe glob..
e coltul meu de rai aici, un rai care nu exista decat acum, ca l-am creat eu. un rai in care ea nu e. ea, care rataceste prin lume schiopatand, si eu nu sunt acolo sa o car in spate, si sa o protejez cu bratele mele puternice, care transpira violent si eu nu sunt acolo sa o racoresc cu albastrul meu inconfundabil din ochii ce si-au gasit alinarea in mare, care-i intelege, si le canta, cu valuri inalte si calde.
daca as putea sa-i spun cumva, ca atunci cand se va simti abandonata, poate veni oricand aici... nu va exista secunda pe acest pamant, in care eu sa nu o primesc inapoi langa mine. nu am cum sa-mi refuz inima inapoi..
dar deocamdata, stau, doar eu cu omuletul, care ma trage de par si rade de mine cand imi ingroapa papucii in nisip si eu sap toata plaja si nu-i gasesc, care nu vrea sa se culce noaptea ca e fascinata de luna, de cand i-am spus ca mama ei era la fel de inocenta si de neatins ca luna si stelele ce-mi pateaza cerul in fiecare noapte in care stau aici. copilul care isi pune o eleganta rochie neagra la fiecare aniversare a ei, la care ii fac intodeauna tortul ei preferat, din mango, banane si trestie de zahar. copilul asta care ma gaseste cateodata pitit dupa un palmier, plangand, si ma intreaba de ce imi curge apa din ochi. copilul caruia intr-o zi ii vor creste niste aripi atat de mari si de frumoase incat va cadea cerul in mare, si tot nisipul de pe plaja se va topi sub frumusetea ei apocaliptica..

Josephine are un nas mic, si carn, din care stramba cand mananca acru. Josephine stie sa zica mama, dar nu stie cum arata o mama, mai ales a ei. Josephine imi sterge lacrimile cand plang si imi picteaza zambete pe toata fata cand dorm. Josephine pandeste pescarusi si se rostogoleste prin nisip de fiecare data, afectata ca nu-i prinde niciodata.
Josephine isi vrea mama inapoi, pentru ca Josephine inca nu s-a nascut...

Thursday, December 24, 2009

Eu


M-am facut mic, de atata frig, ca sa pot sa ma incalzesc. sunt suspendat pe o margine rece de strada lunga, aspra si neprimitoare, goala si cu un miros prea urat pentru nasul meu firav, obisnuit sa miroase ingeri, nori si nuante divine ale unui parfum ce nu va mai veni niciodata.
langa mine s-a asezat un batran, care ma roaga sa iau o portocala din punga lui cu fructe.
eu il refuz politicos, pentru ca mi-e frig si nu vreau portocale reci. incearca sa ma miste, dar eu sunt prea incordat sa ma poata clinti din loc.
batranul pleaca, tragand dupa el un sac plin cu carti despre fericire si frumos, pe care nu le-a citit niciodata, pentru ca era orb.
langa mine se aseaza un copil cu ochii negri si caciula alba. cu manusile rupte in palma si ghetutele fara sireturi. ii e si lui frig, si nu-si gaseste mama, si nici casa. nu vorbeste si nu stie sa deseneze. nu vrea sa imi faca rau dar i-ar placea sa-l invat sa cante la pian. imi ofera cutiuta lui muzicala, care e stricata, si imi canta notele unei melodii frantuzesti disonante, hipnotizante...
mi-o lasa in fata nasului si pleaca.
se aseaza doi indragostiti langa mine, si se saruta galagios si fara culoare in timp ce mie imi clantane dintii in gura si hainele mele devin incandescente de atata frig. imi ofera o bomboana de ciocolata neagra cu miere la mijloc, din cutia lor pe care si-au cumparat-o la aniversarea celor doua mii de ani de relatie. eu ii refuz, pentru ca mi-e prea frig sa pot indura amarul din ciocolata aia ce isi varsa negrul direct in ochii mei albastri, si verzi, si brazdati de cristale sparte prea brusc, prea violent.
imi lasa cutia acolo si se ridica la cer, si zboara. incerc sa imi tin privirea dupa ei, dar dispar printre fulgii negri de zapada, ce-mi fac strada intunecata.
se aseaza o fetita cu ochii mari si nasul mic si rosu langa mine.
ea nu imi da nici bomboane, nici fructe, dar imi fura cutia de ciocolata neagra cu miere pentru ca mi-e prea frig sa i-o iau inapoi. nu imi zambeste si nu-mi spune poezii. nu ma judeca, nu ma loveste cu pumnii in piept. nu sangereaza si nu viseaza, nu ma asculta si nici nu ma goneste. doar se indoapa cu ciocolata neagra si respira greu.
se apleaca peste mine si imi sterge zapada intunecata de pe obraji, si imi saruta locul unde a facut curat. ramane acolo cu mine si ma tine in brate toata noaptea. ne uitam impreuna la luna care mai iese cateodata dintre nori, luna care-si traieste eternitatea pe cer fara sa cunoasca fericirea. fara sa guste durere sau dor, mila, frig sau dezamagire. ea doar sta pe cer, si lumineaza subtil obiectele mici de pe pamant, aruncand, dupa fiecare lucru, umbre firave si moi ce se sparg la cea mai mica bataie a vantului...la cea mai mica privire incruntata. un porumbel alb se aseaza langa mine si imi face vant cald cu aripile lui calme.

dimineata vine cu un miros amuzant de lamaie si ceai verde-acrisor. nu stiam de unde vine. nu stiam de ce pe langa trupul meu mic sunt petale de crin alb, imaculat, si de ce pe unele petale sunt pete rosii de sange dulce-amarui. nu stiam nici de ce nu mai aveam ghetele galbene in picioare, si nici de ce nu mai aveam picioare. nu stiam unde mi-e cutiuta muzicala defecta, dar care imi facea visele sa aiba si alte culori in afara de gri. imi este foarte straina starea de calm acum. imi e total necunoscuta starea de plutire si buzele mi s-au sudat intr-o singura buza, mare, cu care nu mai pot sa sarut, si nici sa zambesc.
nu foarte departe de mine era o chitara. m-am rostogolit pana la ea, imbracandu-ma intr-un strat elegant de zapada neagra, si am luat-o in brate.
am inceput sa fac dragoste cu corzile ei din catifea, si imi sangerau degetele cu fiecare nota pe care o cantam. oamenii se opreau sa ma vada si ingenunchiau langa mine. nu aveam o palarie in fata, in care sa imi arunce bani murdari, ci aveam un castronel verde, cu floricele desenate naiv pe margini, si cu trei petale de trandafir albastru-pal pe fund. oamenii isi varsau lacrimile in el. varsau lacrimi pana cand li se usca pielea.
si l-au umplut.

am rugat un trecator sa imi bandajeze mainile eviscerate de corzile taioase de catifea ale chitarei.
aveam un strat gros de tifon alb cu pete rosii peste maini. si cu ele incercam sa trag spre mine castronul cu lacrimi in care pluteau trei petale albastre de trandafir. am tras o gura mare de aer, am inchis ochii si mi-am afundat fata in lichidul sarat.
am ramas acolo, innecat in apa trista a celor ce mi-au plans toate trairile lor, si m-am facut una cu lichidul.
acum a venit vara, si tot ce era in castronel, s-a evaporat, si s-a dispersat in aerul greu prin care innoata oameni mari, oameni urati, oameni calzi si oameni zambitori. oameni singuri, oameni multi, distrati si uituci. galbeni si cuminti, vesnic indragostiti de chipuri si stari, frunze si mere, vesnic in cautare de aripi, sau alb, vesnic dansatori pe o scena prea fragila pentru picioarele lor grele, mute, cateodata incrucisate, rupte, lente, cateodata impreuna.

eu nu ma sting....
eu nu am final si nu ma las inghitit de guri mari si murdare, ce ar vrea sa ma mestece pana cand mi se separa oasele de carne, si pot fi scuipat si remodelat dupa placul demonilor ce ucid tot ce le sta in cale, frustrati ca nu isi mai pot infige niciodata ghearele necurate in carnea mea de copil plin de vanilie si migdale. acum nu mai plang. doar plutesc, printre voi, molecula cu molecula. nu ma imbratisati, doar ma respirati. nu va ating, doar va ud pielea atat de subtil, incat pentru voi atingerea mea naiva nu este decat un sarut insesizabil al vantului, care credeti ca e firesc, dar, defapt, sunt eu..